30 apr. 2010

Urare....pentru un explorator drag


Mai intai au auzit melodia. Intr-o duminica dupa-amiaza in timp ce calcam. Tot alunecand fierul pe haine, mi-a venit si ideea. In seara asta a aparut si urarea.

Ti-as putea vesti pace si bucurie
Care sa tina cat o zi si o vesnicie
Sau o fereastra deschisa spre soare
Si o inima plina de inCantare
Ti-as mai putea dori o zi fericita
Cu fiecare ceas tot mai sporita
Dar le pun pe toate de-o parte
Si ti-L urez pe Isus dincolo de toate


Ti-as putea dori un drum tot mai lin
Si un cer pe zi ce vine mai senin.
Ti-as putea oferi cheia de la toate comorile
Mai ales de la comorile cu vise implinite.
Ti-as putea dori un Paradis din toate culorile
Impartite pentru fiecare zi si socotite.
Dar le pun pe toate de-o parte
Si ti-L urez pe Isus dincolo de toate.

De fapt cand ii rostesc Numele
Si literele dupa bunul lor fel,
Toate de mai sus se aduna-n EL.

(traducere si adaptare dupa un cantec de Scott Wesley Brown)

Sa-ti fie fiecare zi de acum incolo mai plina de semnificatie ca cea de azi!

28 apr. 2010

Nestiinta

Nu m-a invatat nimeni ce sa fac in prima zi dupa ce o sa pleci. Si nici in toate celelalte. Nu m-a invatat nimeni cum sa imi traiesc diminetile si serile si ce sa fac cu degetele mele care nu mai cauta frenetic mesaje pe care sa le stearga pentru a le face loc altora. De altfel, nici ce sa fac cand nu mai vin. Nu m-a invatat nimeni ce sa fac cu o cutie de scrisori goala, cu o bucata ce concert ce se aude mereu pe fundal, cu un copac care astepta sa infloreasca.
Si pana invat...suflu in julituri sa nu mai usture.

24 apr. 2010

Zambet


De ceva vreme, sambetele dupa-amiaza, de la ora patru in colo sunt la repetitie pentru festivalul explo. Ziua de astazi nu a facut exceptie, la capitolul asta. A facut insa la altele.
Urcandu-ma in metroul de Eroii REvolutiei, m-am asezat pe un scaun langa o mamica. De fapt era scaunul copilului ei, dar cum el mai mult se plimba prin metrou nu mi-am dat seama. Mamica i-a spus poezia cu cine pleaca la plimbare....si el a zambit. Baietelul, ca orice baiat era pasionat de butoane doar ca...mai era cale lunga pana cand coborau ei pentru ca sa poata apasa pe butonul de deschidere a usii. Si pentru ca ei coborau dupa mine, i-am propus ca,la statia la care cobor eu sa apese pe buton si pentru mine...si a fost de acord. Pe urma, relatia fiind facuta mi-am putut permite sa imi exprim zambetul, vazandu-l cum se joaca cu mamica lui. Dupa ce au facut ceva skandenberg (sigur nu am scris corect), baietelul a inceput sa o gadile pe mamica lui. Si ea a reactionat, normal. Si asa m-am bucurat sa-i vad pe amandoi razand. De mult nu am mai vazut parinti care sa rada cu copiii lor. De cele mai multe ori mi se intampla sa ii vad tipand la ei in magazin, sau in parc, sau in orice alta parte, cerandu-le sa taca si sa isi faca cat mai putin simtita prezenta. Si am fost bucuroasa sa descopar ca mai exista totusi si parinti normali, care se joaca si rad cu cei mici, necerandu-le sa fie ceea ce nu pot fi, inca. Iar baiatul din metrou (asa de rau imi pare ca nu l-am intrebat cum il cheama) nici nu a exagerat razand sau tipand sau orice altceva. S-a linistit la fel de frumos cum incepuse. Dupa ce au terminat partea de gadilat, au inceput sa faca socoteala orelor pe care le-au petrecut plimbandu-se astazi si apoi planurile pentru seara.
Cand am coborat, a venit cu mine si a apasat pe buton sa deschida usa (deci exista cavaleri care deschid si usa de la metrou :)
M-am simtit tare bine cu ei azi si am zambit mult privindu-i si gandindu-ma doar un pic la...one day....

15 apr. 2010

Alandala


Descriere: Jucătorii vor fi împărţiţi în 4 grupe. Odată grupele formate, fiecare grupă se va aşeza într-un cerc. În cadrul fiecărei grupe va exista un coordonator care le va explica regulile şi obiectivele jocului. Acesta va trebui să aibă cu el un cronometru.
Obiectivul principal este ca fiecare membru in parte, să îşi spună numele, astfel încât timpul în care grupul reuşeşte să realizeze acest lucru să fie unul cât mai scurt. Membrii grupului aleg sensul de mers. După 2-3 încercări în care timpul lor poate creşte sau scădea, coordonatorul jocului îi va pune să se gândească, ca echipă, la o altă modalitate în care pot realiza acest lucru şi mai repede. (O soluţie ar fi să-şi scrie fiecare numele pe un cartonaş pe care să îl ridice imediat ce-i vine rândul). După ce au căzut împreună de acord asupra unei noi modalităţi, o pot pune în practică.
Un al treilea pas este introducerea competiţiei cu o altă grupă (de aceea este nevoie de 4 grupe), pentru a vedea dacă cealaltă poate dobândi un timp mai bun decât al lor. Cealaltă grupă are dreptul la 2 încercări. După ce şi aceştia au încercat, permite-i celuilalt grup să mai încerce o dată.

Lecţie/obiective:
Reţinerea mult mai bine a numelor, interacţiune, lucru în echipă, punct de plecare pentru o discuţie despre competiţie

Discuţie: La încheierea jocului, se va face o discuţie tot pe grupe –fiecare dintre cele 2 grupe aflate in competiţie se vor uni într-una – despre competiţie. Ca punct de plecare ar putea fi următoarele întrebări:
a. În ce măsură a stricat sau nu competiţia farmecul jocului?
b. Când v-aţi simţit mai bine, atunci când aţi vrut să micşoraţi timpul avându-mă etalon pe voi sau când v-aţi aflat în competiţie cu cealaltă grupă? Răspunsurile să fie însoţite de argumente
c. Este competiţia rea?
d. Care ar putea fi efectele ei în viaţa de zi cu zi?
e. Cum te-ai simţit atunci când ai pierdut?
f. Ce anume te ajută să creşti mai mult…competiţia sau provocarea de a te depăşi pe tine?
g. Şi cred că lista ar putea continua.

(Traducere si adaptare dupa Quicksilver - Karl Rohnke si Steve Butler, Kendall/Hunt Publishing Company, 1995)

8 apr. 2010

Da sau nu?


Descriere: La începutul jocului, fiecare participant primeşte câte 10 beţe de chibrit. Jucătorii se plimbă prin sală şi stau de vorbă unii cu alţii, punându-şi întrebări. In răspunsuri nu au voie să folosească cuvintele Da sau Nu şi nici să gesticuleze dând din cap. De fiecare dată când face acest lucru, jucătorul trebuie să dea unul dintre beţele sale de chibrit celui care i-a pus întrebarea. După cinci minute, se opreşte jocul. Toţi jucătorii sunt rugaţi să îşi numere beţele. Cine are cele mai puţine beţe de chibrit este câştigător.
Lecţie / Obiective:
• Câştigătorul nu este întotdeauna cel care se aşteaptă toată lumea să fie.
• Creştinismul are adesea reguli care contravin normelor societăţii. Astfel cei din urmă vor fi cei dintâi, iar cei slabi sunt consideraţi puternici.
Materiale: Beţe de chibrit


(Joc preluat din "Jocuri pentru toti", editura One Way Romania, 2008)

4 apr. 2010

Asteptari de studentie


Am terminat Facultatea de Litere, chiar daca ceea ce fac acum nu este neaparat o dovada de neclintit a acestui lucru. Imi place ceea ce fac acum. Imi place sa organizez evenimente, sa scriu despre ele, sa pregatesc sau chiar sa realizez resurse, sa lucrez cu copiii si sa merg in tabere. Doar ca uneori, cand sterg de praf cartile de specialitate din biblioteca sau cand mai ascult vreo emisiunea la RRC despre cultura si carti sau cand ma uit la afisul de pe usa cu Oamenii mari se scriu cu LITERE ma apuca uneori nostalgia. Si ma gandesc ca mi-ar fi placut sa nu fi facut Litere degeaba si mi-ar placea sa fac si lucruri care se intalnesc pe undeva cu ceea ce am studiat.
De ceva vreme...am tot vazut pe site-ul de Semnele Timpului reclama la concursul pentru redactori. Si am inceput sa ma gandesc cum ar fi daca...as incerca. Poate chiar o recenzie de carte. De la a cocheta doar cu ideea insa....dupa ce unii..fara a stii de visurile mele filologice...mi-au zis..dar tu de ce nu? Sau ce ar fi daca...? am zis sa..trec la actiune.
Asa ca saptamana asta pandesc inspiratia....de natura filofogica si sper sa scriu un material serios, profund, miezos si deschizator de orizont.
Tu te-ai gandit sa scrii? Click aici pentru informatii cat mai complete!

Un concert....aparte


Imi plac concertele marca Sala Radio. Imi plac mai ales acelea la care pot sta in primele randuri si observa gestica dirijorului, mimica instrumentistilor sau doar spatele foarte drept al persoanei care canta la orga (asa cum s-a intamplat la ultimul concert). Afisele pentru concertele de la Sala Radio nu le gasesti pe toti peretii si toate gardurile. Poti sa afli programul de la radio, de pe un site specializat si mai nou chiar de pe Facebook. Exista insa concerte la Sala Radio ale caror afise pot fi puse pe toate gardurile. Si cred ca intr-adevar sunt concerte aparte. In toate sensurile cuvantului.
Marti seara, am fost la un concert cu orchestra armatei si corul Madrigal, al carui afis l-am vazut chiar si pe stalpii podului doi de la Baneasa, pe langa care trec cu 301 spre birou aproape in fiecare zi.
Cand ne-am asezat noi (eu si Ana) pe scaunele noastre rasufland usurate ca inca nu incepuse, desi era chiar si 32 am observat cu uimire vanzoleala din jurul nostru...care a continuat pe tot parcursul concertului. Pusti strecurandu-se pe usa sau zgomot de floricele si napolitane. Ca sa nu amintim despre adultii care isi luau cina in sala, muscand dintr-un croissant intre 2 suflaturi de trompeta (era sa zic lungimi de arcus dar apoi mi-am adus aminte ca nu a fost nicio vioara pe acolo. Cu exceptia unui contrabas si a unei chitari electrice, nu au fost decat instrumente de suflat si de percutie. Si totusi a sunat...aparte).
Trecand cu urechea peste zgomotul de fundal...m-am bucurat si chiar am zambit la nuantele pieselor sau la gestica dirijorului care parea coborat din filmele cu muschetari. Mereu ma asteptam sa il aud strigand Touche! sau En garde! Atat de expansive erau gesturile lui.
Nu am inteles de ce piesa lui Aaron Copland s-a numit Fanfara pentru un om obisnuit. (Ia sa vad daca tu intelegi dupa ce asculti) M-am gandit mereu la un fluture care iese cu surle si trambite din coconul lui sau la un om care a crescut si a a devenit cineva, uitandu-se cu uimire la mainile si picioarele si degetele lui care au crescut.
Am fost de-a dreptul surprinsa sa ascult Rapsodia I a lui Enescu cantata fara viori, doar cu instrumentele mai sus amintite. Ce-i drept partea asta a fost deliciul intregii sali. O pereche de pe randul vecin era pe punctul de a se ridica in picioare si a pune de o hora. S-au multumit insa doar sa se ia de mana si sa le miste in ritmul obisnuit al unei hore. Asta m-a facut sa ma gandesc un pic cum ar fi daca s-ar dansa la nunta pe Rapsodia I. Ar zice si Enescu saracu, ca uite asa se mai bucura lumea si de muzica lui.
Madrigalul fost un fel de cireasa de pe tort. Sau ambalajul atragator de la croissant (Trebuie sa recunosc ca pe mine Madrigalul m-a convins sa iau biletul cand mi-a povestit Ana de concert.) Costumele renascentiste (m-am gandit si la cum mi-ar sta imbracata intr-o rochie din vremea aia), vocile curate (mi-ar fi placut sa vad si mimica dar cocotata de pe unde eram nu am prea putut vedea asta), repertoriul variat (de la piese la care intelegi cuvinte la piese fara cuvinte - imi dau seama ca cele din urma sunt cel mai dificil de invatat ), bisul de final (Claim every mountain...din Sunetul muzicii) toate astea m-au facut sa ma bucur ca am venit la concert. Impreuna cu fanfara lui Copland si cu dirijorul foarte expresiv, cu instrumentistii imbracati in uniforma cu snur si cu pantaloni la dunga (cred ca nu ar fi putut canta la vioara din cauza snurului. S-ar fi incurcat in el) si cu publicul foarte colorat.
Cand dati de vreun afis cu un concert la Sala Radio prin oras...acolo unde nu va asteptati sa-l gasiti, sa stiti ca va fi un concert aparte...din toate punctele de vedere.