25 dec. 2008

Dilema de sarbatoare

De catva timp imi tot propun sa postez ceva de sezon. Si mi s-au tot plimbat prin minte tot felul de idei, de sambata seara inca...cand intoarsa de la un concert de colinde (tot o sa va povestesc si despre el la un moment dat) fata cu care am intrat in lift, vazand zambetul de pe fata mea....m-a intrebat "Gata...te-a prins spiritul sarbatorilor?". Apoi mi-a mai venit o idee duminica, in timp ce o ajutam pe mama la treaba prin casa. O postare despre curatenie. De cele mai multe ori in preajma sarbatorilor suntem atat de prinsi cu curatenie si alte chestii de genul asta ( nu stiu cum o fi pe la altii, dar la mine....) ca uitam sa mai facem curatenie si in sufletele noastre. De parca nu ar avea si ele nevoie de geamuri curate, rafturi sterse de praf, carti scuturate si o prajitura cdulce ca o vorba buna pe masa lor. Si uite asa...prinsi cu ceea ce se vede...rar ne mai aducem aminte si de ele. Si ne minunam de ce totusi...cand am terminat toata treaba din casa...nu ne simtim bine. Dar bine ca vin musafirii si nu mai ai timp sa te gandesti.
Apoi de cateva zile incoa...ma tot framanta ideea de ce in zilele astea ne aducem aminte atat de mult de Mos Craciun si foarte rar de Isus care s-a nascut intr-o iesle? Uneori parca e mai usor sa crezi in Mos Craciun. Unul dintre cele mai interesante filme de Craciun pe care le-am vazut surprinde pe minute bune scena unui proces al carei obiect este existenta lui Mos Craciun. Si la final judecatorul da verdictul: Mos Craciun exista. Parca prefer totusi Colind de Craciun. Si totusi intrebarea ramane. De ce e mai usor sa credem in Mosul dragalas cu barba lui simpatica si hainuta rosie si sa ne minunam de felul in care intr-o singura noapte reuseste sa duca daruri la toti copiii din lume? Sau poate nu credem pe deplin chestia asta. Poate doar ne place sa ne gandim si sa ne minunam de ea, dat fiind ca are ceva de copilarie si de poveste. Are ceva dragalas si colorat si ne simtim bine stiind ca ar putea exista cineva care calatoreste toata noaptea doar pentru a ne aduce noua un cadou. Si daca nu-l aduce, avem noi grija sa punem ceva sub brad sau unde il punem, pentru ca povestea sa mearga mai departe. Oare pentru ca El nu are nici sanie cu reni, nici pitici care sa-L ajute sa impacheteze cadouri? Oare pentru ca povestea nasterii Lui nu are nimic dintr-o poveste? O poveste dintre cele care ne fac sa ne caldurim mai bine in plapuma sa afundam capul in perna...o poveste cu final fericit?

13 dec. 2008

21 august


Dupa o noapte de zbor, am ajuns la Johanesburg. A fost un zbor lung cu un somn un pic dificil pentru ca nu gaseam maneta magica pentru a intinde scaunul, cu o mancare cu un gust mai mult picant, cu Bach si Carele de foc. M-as fi uitat si pe geam dupa stele dar colegul meu a tras oblonul si nu s-a mai vazut nimic. Si ma mai trezeam uneori sa ma dezmortesc si mi se parea ca nu a trecut timpul deloc si nu mai ajungem. La un moment dat cred ca a fost o furtuna ceva ca ne-au pus sa ne punem iar centurile. Si am adormit la loc. Dar ceva ceva tot am vazut. Zapada sa fi fost si lanuri de...cereale. Atat de frumos si dragut aranjate. Si orase luminate si in altele bezna. Acolo o fi inima Africii.
Dupa inca o intarziere, alte vederi si ceva asteptare intrerupta taman cand se pornise iar un joc de UNO, iata-ne acum in alt avion. Ultimul de data asta. Spre Windoek,capitala Namibiei. Abia astept sa pun piciorul pe adevarat pamant african, sa vad oameni, copii, case, pasari, animale si tot ce poate fi vazut.
Aeroportul din Johanesburg este unul putin diferit. Tot mare si spatios dar vorba lui Catalin, aici nu isi mai cere nimeni scuze daca intarzie avionul. Si nici nu prea te anunta. Totul e mult mai lejer. Oamenii insa sunt la fel de zambitori. Si in avion acelasi suc bun de portocale si o mancare nu chiar la fel de picanta. Doar cu putina paine. Cand te gandesti ca de fapt si chifla pe care ti-o dau e pentru unt nu pentru altceva.
Acum, dupa un timp placut de studiu - nu am mai studiat niciodata in avion - astept sa se auda click-ul care sa ne spuna ca am ajuns aproape, ca ne pregatim de aterizare, ca vremea e intr-un fel si tot asa.

7 dec. 2008

La multi ani Biba!

Era o zi de joi! Ca oricare zi de joi in care masinile de salvare fac pana la 5 minute de casa si nu mai ajung la destinatie. Si pentru ca nu a mai avut rabdare pana sa schimbe soferul roata, a venit asa....pe nu prea gata masa. Nu pot sa zic nepusa ca era totusi asteptata. Nici nu cred ca se gandea ca masa aia nu prea gata o sa ii serveasca la un moment dat si drept pat. Si a tras dupa ea tot felul de carti cu povesti, jocuri, expresii de genul "nu-mi place zapada ca e uda", genunchi juliti, castele de nisip, sosete ude de la sanius, farfurii sparte, batai cu apa, biletele in usa de genul: cheia e sub pres, strigaturi la geam cu marca: "O mai lasati juma de ora?", asteptari, intrebari, framantari si alte julituri. Dar fara toate astea parca nu ar fi fost Biba. Si fara toate celelalte lucruri faine pe care mi le-a adus.
Multam pentru toate povestile pe care le-am conturat impreuna. Si care inca mai asteapta cuminti sa se aseze pe pagina. Mi-ar placea sa te iau coautor cand voi scrie prima carte de povesti.
Multam pentru toate jocurile pe care le-am jucat impreuna...Pentru fata ascunselea...pentru leapsa...pentru Tarile, melcul, sotronul si tot ce se mai deseneaza cu creta.
Multam pentru felul optimist in care vezi lucrurile de fiecare data. Si cand eu nu le mai vad asa...imi imprumuti ochelarii tai pentru a le vedea la fel.
Multam pentru ca ma faci mereu sa ma intreb de ce nu?
Multam pentru ca ai ramas mereu acolo....desi uneori as fi vrut sa pleci. Ce bine ca nu ai tinut cont de asta.
Multam pentru....tot.
Sa ai un an in care lucrurile sa ti se aseze frumos, fiecare poveste sa continue sa se scrie, finalurile sa iti iasa frumos si cuvintele sa isi gaseasca fagasul lor. Un an in care ochelarii sa nu ti se abureasca niciodata (decat in autobuz) si in care sa continui sa cresti, sa visezi si sa te intrebi de ce nu? Un an in care El sa ramana mereu acolo, ascuns in tine. Sau invers mai degraba. Si uneori asta sa ajunga la stadiul lui in fiecare zi.
Ani vensnici Biba!
Pentru detalii suplimentare puteti lua legatura cu Supa, Galusca Pufoasa, Galusca Sefa si celelalte ingrediente din Supa.

6 dec. 2008

Caut status

Sunt unul dintre cei 5 oameni si probabil ca mai sunt si multi altii, pentru care data de 8 decembrie inseamna ceva. Statisticile nu au fost niciodata punctul meu forte, in ciuda lucrurilor interesante care pot aparea din ele. A opta zi de iarna calendaristica, a doua zi a unei saptamani, prima data pe anul asta cand e 8 decembrie si lista ar putea continua. Si am plecat in cautare de status pentru o astfel de zi. Nu imi plac status-urile deja uzate (doar parerea mea) cu...A mai trecut un an, un sfert de veac, sa-mi traiesc, si probabil ca lista ar putea continua...dar la ora asta...nu mai imi vin alte idei.
Asa ca am plecat in cautare de status ca pentru o zi de 8 decembrie. Si mi-am zis sa nu il caut singura. Asa ca cine are propuneri de status pentru o astfel de zi e asteptat sa il posteze aici.
Cel mai special/interesant/miezos/semnificativ/bine directionat.....va primi in dar un ceai cu si de la mine. Partea cu prajiturile de langa el...se discuta la fata locului.
Deci spor la scris...cat pun eu de ceai!

5 dec. 2008

Sensurile cuvantului vreme

Vremea de afara arata ca vremea toamnei este pe sfarsit. De acum e numai vreme buna sa-ti iei zilnic vreme pentru ca vremurile care vin sa-ti fie prielnice.

Tu ce sensuri ai gasit?

30 nov. 2008

Asemanari

O buna parte din week-end-ul asta am avut impresia (placuta se intelege) ca ma aflu in Africa. Iata doar cateva motive pentru care Oinacu e asa...un fel de Africa.
1. Apusul de soare m-a convins cel mai tare. Un soare mare, rotund, rosu, indreptandu-se incet spre locul de culcare (cred uneori ca pe timp de noapte soarele doarme intr-un pat rotund, portocaliu si cu patura bine trasa peste ochi. Asa se explica absenta lui in diminetile innorate). Si dincolo de soare, era campul intins, fara copac, fara verdeata, lasand sa se vada in toata rotunjimea ei, linia orizontului. Daca as fi vazut cateva dintre colibele negrijlor, as fi putut spune sigur ca sunt in microbuzul centrului care ma duce la Kongola.
2. Lipsa de reactie a oamenilor la o prima vedere. Cand ma intalneam dimineata cu gheparzii mei pentru timpul nostru de grupa, mi se intampla sa ii intreb ceva si sa ma lovesc de un zid de tacere. Si mai explicam o data, si tot nimic. Pana cand intr-un final, sopteau un yes. Si le spuneam hai sa cantam....ca stiam ca asta le place, si asa treceam peste momentul mai putin prielnic. Cam la fel m-am simtit si dimineata la program cand a trebuit sa prezint concursul. Lipsa aparenta de reactie a oamenilor a fost cu adevarat o provocare. Stateam in fata lor. Ma straduiam sa raman zambitoare si sa ii provoc intr-un fel sa raspunda. Si nu am reusit. Oamenii care nu reactioneaza si nu lasa sa se vada ce simt cred ca vor avea mereu ceva din Africa.
3. Bucuria pe care am avut-o stand in mijlocul copiilor, direct pe parchet si spunandu-le o poveste. M-am simtit atat de bine fiind acolo impreuna cu ei,
privindu-i in ochii lor mari si incercand sa ii introduc in lumea din povestirea mea. A lui Iosua si a cetatii Ierihonului. Cred ca a fost unul dintre cele mai frumoase momente din toata ziua. Si undeva pe deasupra lor plutea un zambet. Al meu, al copiilor, al celor din sala care poate ar fi dorit si ei sa fie copii, al...Asa era cand faceam string-art in nisipul din Kongola.

Astea ar fi 3 elemente importante.
Postarea poate fi insa intr-o continua completare.

26 nov. 2008

Zi cocon

Mi-ar fi placut azi sa spun ca am avut o zi fluture, dar nu a fost decat o zi cocon.
Adica una dintre acele zile in care nu iti mai incapi in piele, in care nu iti gasesti locul si in care ai vrea sa iesi in sfarsit afara...in toata splendoarea culorilor tale (aici probabil ca va zice cineva ceva de modestie).
Asa ca azi m-am simtit cocon. Am simtit ca vreau sa imi intind mai mult aripile si nu am loc, ca vreau sa ma indrept si sa zambesc la soare, dar ma tine crusta (ce-i drept a fost si ceva nor), ca vreau sa alerg jucaus, bucurandu-ma de culoarea florilor (nu are nicio legatura cu fadul expresiei "zbor din floare in floare")dar nu pot si tot felul de alte neputinte din categoria coconului.
Dar si cand oi iesi....!

25 nov. 2008

Uneori mi-as dori....

Uneori mi-as dori ca realitatea din carti sa nu fie atat de frumos colorata. Tocmai pentru a nu veni in contrast cu realitatea fiecarei zile ale mele.
Uneori mi-as dori sa nu aud. Sau sa ma pot seta sa nu aud unele cuvinte. Macar cele care ranesc uneori nebanuit de adanc.
Uneori mi-as dori sa nu descopar ca tabla pe care o credeam stearsa cu buretele nu e de fapt stearsa ci e doar un praf asezat peste ea. Si de fiecare data cand vine ploaia tot praful se duce si lucrurile reapar, la fel de pronuntat scrise.
Uneori mi-as dori sa nu mai imi doresc nimic.

20 nov. 2008

ca la 4 ani

Cand era mica, ramaneam adesea singura acasa. Mama la serviciu, tata la fel, surorile mai mari pe la scolile lor. Si vrand nevrand, trebuia sa imi gasesc o ocupatie ca sa treaca timpul mai usor, pana venea cineva acasa. Dincolo de facutul de bobarnaci pe almanahurile pentru copii sau pe ce mai prindeam, de stat cu o carte in mana, si dandu-i paginile mereu asa cum vazusem ca fac surorile mai mari atunci cand citeau, de decupat materialele din care vroia mama sa faca plapumi pentru a face haine la papusi, joaca mea preferata era cea de a radioul. Mai ales de la 1-3 cand era Post Meridian. Ma duceam la mama in dormitor, luam un scaun si il puneam in fata oglinzi celei mari, pe post de pupitru, dadeam drumul la radio, ma asezam si eu pe pat in fata aceleiasi oglinzi si a scaunului si incepeam sa repet ce zicea la radio. Stiri, informatii, rubrici. Cu melodiile era mai greu. Atunci luam pauza. Pe la 3, ma plictiseam de tot si renuntam. Oricum dupa 3 incepea o emisiune numai cu melodii si nu prea aveam ce sa fac. Dar in fiecare zi de la 1 se repeta povestea. Si scaunul, si oglinda, si Radio Romania Actualitati, si Post Meridian si stirile. Era jocul meu fix de fiecare zi.
Azi in biroul meu gol, uitandu-ma pe listele mari cu toate lucrurile pe care le am de facut, m-am simtit asemenea copilului de atunci, de la 4 ani care avea o lista cu multe lucruri de facut...ca sa nu se plictiseasca. Si ca sa ii treaca de urat.

10 nov. 2008

O poveste cu un neon

Era seară. Într-un magazin dintr-un cartier obişnuit, poate chiar cel în care locuiţi dumneavoastră, obiectele de iluminat au început să stea de vorbă. Vroiam neapărat să ştie cine este cel mai important dintre ele. Discuţia fusese începută de neon.

- Uitaţi-vă un pic la lumina mea. Unde aţi mai văzut ceva atât de puternic. Când se apasă pe butonul meu, se luminează întreaga încăpere. Nici un colţ nu rămâne neatins. Pătrund aproape în fiecare colţ. Nu pot trece dincolo de zid şi intra în magazie, dar cine ar vrea acolo? Nu m-ar mai vedea nimeni. Oamenii se bucură de lumina mea pentru a putea studia fiecare produs, pentru a vedea preţurile, pentru a număra restul, pentru a vedea chipul vânzătorului. Dacă nu aş fi eu…..cu siguranţă lucrurile nu ar mai fi la fel. Ia să văd dacă mai poate zice cineva ceva.

S-a lăsat linişte…..Neonul parcă deja strălucea şi mai tare de bucuria de a se ştii fără concurenţă, când deodată s-a auzit vocea puţin răguşită a lanternei. Nu îi pria foarte tare lumina rece a neonului.

- Înainte de vorbi, aş încerca să îmi aduc aminte de o anumită situaţie. Îţi aduci aminte de ultima ocazie în care…..a căzut curentul? Cred că memoria ta funcţionează şi în momentele în care se stinge lumina. Şi vânzătorul săracul, se împiedicase deja de nişte cutii dintre cele mari, până să mă găsească pe mine. Tu, cât eşti tu de neon, nu l-ai putut ajuta. Şi s-ar mai fi chinuit mult dacă nu şi-ar fi adus aminte că mă uitase undeva pe un raft. Unul mai de jos ce-i drept unde nu mă prea vede nimeni. Şi pentru că nici nu mă foloseşte des încă mai aveam bateriile bune. Şi cu mine, aşa mai slabă şi mai ruginită un pic cum par, a reuşit să umble la panou, să schimbe firele, şi să te facă pe tine, domnule neon, să luminezi din nou. Ei ia să vedem acum cine e mai…..?

Doamna lanternă nu a mai apucat să îşi termine propoziţia. A lăsat-o bateria când avea mai multă nevoie de ea. Sau o fi fost becul? Cert e că a rămas fără cuvinte. Şi neonul s-ar fi luminat şi mai tare….observându-se din nou singurul luminător valabil….dacă dintr-un colţ s-ar fi auzit vocea subţire a lumânării. Ea locuia la un alt raion, dar discursul neonului umpluse întreaga încăpere aşa că o discuţie despre lumină nu se putea purta şi fără ea.
- Cine o fi apărut mai întâi? Lumânarea sau neonul? Ce au folosit oamenii până să apari tu? Cum s-au descurcat în căutările lor prin casă sau prin locuri mai puţin accesibile? Cine este atât de mic şi subţire încât să se bage prin toate colţurile? Eu….în vremea în care tu nici nu erai, strângeam oamenii în jurul meu pentru a citi, copiii pentru a-şi scrie lecţiile, ajungeam unde tu nici nu te-ai gândit. Tu poţi sta prins doar în suportul tău, pe când eu pot ajunge în mult mai multe locuri. E suficient să mă iei în mână pentru a-ţi lumina drumul. Poate că nu sunt mereu la vedere. Raionul de lumânări nu este unul dintre cele mai vizitate. Dar atunci când au nevoie de mine, oameni ştiu unde să mă caute. Şi uneori nu răspândesc doar lumină ci şi un parfum plăcut în jurul meu.
Neonul nu a mai apucat să spună nimic. Paznicul a venit să stingă lumina înainte de a pleca acasă.
Luminile mici nu trebuie dispreţuite niciodată. Durează mai mult, ajută mai mult şi sunt întotdeauna acolo atunci când e nevoie de ele.

3 nov. 2008

Cand Dumnezeu spune o poveste

Doamne, ai putea sa imi spui o pveste. O poveste din cele de la marginea timpului, asa frumos cum poti doar Tu sa impletesti. Imi era dor de cineva care sa imi spuna o poveste si cum Tu mi-ai spus ca esti intotdeauna pe aproape atunci cand am nevoie de ceva, m-am gandit ca de aceasta data sa cer doar...o poveste. Uite deja m-am bagat in pat, am tras patura pana sus, am inchis si ochii...Promit sa nu Te intrerup de prea multe ori si sa adorm repede. Ce zici, poti sa imi spui?
Ce poveste? O poveste despre....Tu stii cel mai bine despre ce ar putea fi. O poveste despre o floare din fereastra care asteapta in fiecare dimineata raza ei de soare, o poveste despre creionul tocit din borcanul cu creioane, o poveste despre un copilas racit caruia ii placea sa asculte povesti inainte de culcare, o poveste despre....un bunic care se aseaza tacticos pe marginea patului ca sa spuna o poveste.
Poate o poveste din copilaria Ta...o poveste despre felul in care te jucai, despre felul cum ai cioplit primul Tau scaun sau despre diminetile petrecute pe coasta dealului. O poveste despre bataturile din palmele tale, datorate uneltelor uneori prea grele din atelierul tatalui Tau, despre jucariile pe care le faceai uneori din lemn copiilor saraci, despre cum te lua Maria pe genunchi ei, pentru a citi impreuna, despre crini de pe camp sau despre oile pastorului.
Poate o poveste despre mine. O poveste despre felul in care m-ai insotit pe drumul de intoarcere acasa din prima zi de scoala, cand nu am mai avut rabdare sa astept sa vina cineva sa ma ia si am plecat singura. Poate o poveste despre una dintre multele julituri si despre usturelile de dupa. Poate o poveste despre serbarile de sfarsit de an la care ai venit sa ma sustii, in absenta altora. O poveste despre un foc de tabara aproape stins si o cravata de explorator. O poveste despre un traseu de munte coborat cu adidasi cu doua numere mai mici, sau despre un traseu ratacit, sau despre un examen la care mi-ai soptit solutia sau despre servetelele ude de la lacrimile sterse din ochii mei.
Poate o poveste despre cer. O poveste despre ingerul meu pazitor care imi va iesi in cale cu un buchet mare de lalele. O poveste despre un traseu de munte pe care as vrea sa-L batem impreuna.Doar eu si cu Tine. Un traseu plin de povesti. O poveste despre un an de vacanta si o tabara care sa nu se termine. O poveste despre lectile de pian si despre elefanti.
Gata..poti sa incepi...A fost o data....

Sambata africana

Sambata in Africa are gust de portocala. O felie de portocala sau o portocala intreaga. O portocala pe care o poti manca de unul singur sau o poti imparti cu cei de langa tine. Portocala zemoasa...de care te bucuri pana la ultima cojita. Parca si cojile le-ai manca.
Sambata in Africa este un pic prafuita. Praf in tenesii pe care i-ai lasat la usa. Praf pe carti. Praf pe fusta dupa ce te ridici de pe genunchi. Unul dintre cele mai placut momente a fost intr-un sabat dimineata, cand totii membrii comunitatii erau in genunchi sub un copac si se rugau. Praf pe tot ce prinzi sa lasi afara.
Sabatul in Africa are glas de copil. Copil care nu stie altceva decat sa cante. Si canta cu atat de multe bucurie incat te surprinde de fiecare data. Chiar daca are adidasi sau tenesi fara talpi, chiar daca hainele lui cele mai bune sunt....uniforma de scoala. Chiar daca nu are drept jucarie decat o mingie din carpe puse la un loc. Chiar daca nu stie intotdeauna ce inseamna sa fii mangaiat sau iubit, sau rasfatat. Chiar daca nu a mai mancat de 2 zile.
Sabatul in Africa are culoare apusului de soare. Un soare mare si portocaliu. Care apune mereu in acelasi loc si la aceeasi ora. Sau aproape. Iarna la 6 si vara la 7. Doar ca vara cu mai mult zgomot. Bazait de tantari.
Sabatul in Africa este unul simplu. Simplu ca o biserica fara geamuri, cu o singura incapere, cu banci din lemn. Simplu ca un om care vine sa dea mana cu tine, bucurosa te vede acolo, bucuros de parca te-ar fi asteptat de o vreme pe care nu si-o mai aduce aminte. Simplu ca un cartof fiert. Cartofii fiertii sunt meniul constant al meselor de pranz dintr-o zi de sabat. Si cu o rosie langa, pastrata special pentru o astfel de ocazie. Si cu un strop de creativitate ca sa stii cum sa faci din el ceva gustos de fiecare data. Simplu ca un joc pe care li-l propui copiilor. Joc care petnru ei insa are atat de multa culoare si prospetime.
Sabatul in Africa are ceva dintr-un tablou de familie. Cand dupa o alergatura de o saptamana te opresti. Te opresti, te uiti in urma si asculti. Asculti ce spune El, ce spun ceilalti, ce spui tu. Te opresti si canti. Si parca nu te-ai mai opri din cantat. In Africa...este molipsitor.
Sabatul in Africa este simplu si gustos ca o portocala de culoarea apusului de soare pe care o imparti cu cei ai casei.

28 oct. 2008

Un sunet...un cuvant...o amintire

Pe drumul de la birou spre casa obisnuiesc sa ascult Radio Romania Cultural. Asta cand nu ma prinde pe Muzical vreun concert prea tare. Un alt fel de a deschide ferestre spre lume.Azi, punand casa in ureche, m-a izbit vocea un pic ragusita a profului meu de romana din liceu:Octavian Soviany. Si ca dintr-o data, au intrat pe fereastra lui 301 toate amintirile unor ani...parca acoperiti de frunze.
Emotia vestii veniri unui nou profesor. Unul despre care se spune ca e dur, si da 10 greu.
Prima ora si primul contact cu un profesor care la prima vedere nu iti spunea prea mult. Dar al carui timbru ragusit si un pic rarait iti atragea sigur atentia.
Prima ocazie de ascultare, pentru care ma pregatisem cu Alex, invatand Eminescu de zor. Si a fost un 9. Era ceva...Si au urmat si notele de 10 apoi.
Prima teza...intr-o zi in care majoritatea elevilor erau in greva. Cand era vorba insa de romana si franceza nu era niciodata greva. Si subiectul: Comentariul la "Si daca..." Si proful care trecea pe langa banca mea, aruncandu-si ochii peste ce scriam, pentru ca la final sa ma intrebe daca vreau sa merg la olimpiada. Ce as fi vrut mai mult de la un profesor de romana!
Orele lungi, niciodata dupa manual. Carti si autori de care nu auzisem niciodata. Pagini intregi scrise cu cea mai mare viteza. Lumi noi. Gustul pentru existentialism. Poezie multa. Comentarii inedite. Sclipiri de creativitate. Interpretari noi.
Orele lungi despre Bacovia si simbolism care nu putea incepe decat cu Baudelaire.
O dimineata de martie...singura data cand am chiulit de la romana si singura persoana pe care am intalnit-o venind cu Alex si Anca de la inghetata a fost chiar...profu de romana.
Orele de meditatiii de duminica dimineata, intr-a 12-a. Comentarii. Alte carti. Alte universuri. Povestile mele pe care i le dadeam sa citeasca. Textele complicate de gramatica pe care trebuia sa le analizez, sa le disec, sa le impart. Argumentarile.
Si gustul pentru citit, scris, comentat pe care l-a sadit si crescut in inima mea. Impreuna cu diriga. Dar asta e deja alta poveste.

21 oct. 2008

Un an de vacanta

Rutina traficului de fiecare zi te face sa iti zboare mintea la tot felul de lucruri. Intre doua intersectii, timp in care 301 inainteaza ca melcul, ai timp sa analizezi, sa revizuiesti, sa te gandesti la cum ar fi si cum ar fi fost si la alte lucruri care incep cu cum.
Ieri in 301 m-a izbit ideea unui an de vacanta. Un an intreg, 365 de zile, in care sa fac toate lucrurile care imi trec prin cap, toate lucrurile care imi plac si pentru care nu am niciodata timp, sau timp suficient. Un an in care:
- sa ma plimb dupa pofta inimii:
- sa invat lucruri noi si practice;
- sa plantez flori sau sa lucrez intr-o gradina;
- sa invat sa schiez:
- sa zbor cu parapanta;
- sa invat sa cant la chitara;
- sa invat sa fotografiez:
- sa ma joc cu copii;
- sa merg la multe multe concerte;
- sa vizitez muzee;
- sa cunosc oameni faini langa care sa cresc;
- sa fac toate traseele de munte care ma asteapta
- sa.....

Un an de zile in care sa nu aud de 301 si de blocaje in trafic, de oameni nemultumiti, care bombane tot timpul, de lucruri care nu functioneaza, de vesnica problema a lui "cu ce ma imbrac azi" sau alte lucruri din gama asta, de un birou in care stau singura marea majoritate a timpului, de planificari, organizari, deconturi, facturi, sonerii, de socotit si aranjat. Un an in care sa ma bucur de tot ceea ce ma inconjoara pur si simplu. Sa ma minunez de minunatia lumii si de oamenii ei. Si de felul in care a creat Dumnezeu toate lucrurile si le-a aranjat la locul lor in felul Lui special.

19 oct. 2008

La loc....comanda





Explorator fiind, prins prin tabere, ma uitam mereu cu jind uneori, la cei care armonizandu-si pasii si miscarile reuseau sa infrumuseteze ceremoniile de inceput si sfarsit de tabara. Sau doar de sfarsit de zi. Intoarceri la comanda, alinieri, intersectari, ruperi de rand si reintalniri, toate la comanda unei singure persoane, a carei voce umplea toata valea....toate aveau un farmec aparte. Si lasau in mintea mea deja cunoscuta zicala:....las ca ma fac eu mare.
Si uite ca pe negandite a venit si ziua aia> 12 octombrie 2008, Moeciu, Conventia Scolii de Lideri din Transilvania Sud. De cu seara, venise asa intr-o doara ideea. Cum ar fi daca maine la inchiderea conventiei am face ceva mars si parada? Si cum uneori nu e nevoie decat de o idee ca lucrurile sa prinda condtur, iata-ne a doua zi de dimineata la 7 si 20 toti cu ochii lipiti de somn, pe platoul unde pe timp de vara se intind corturile. MAi mult sau mai puin zgribuliti de frig,razand la incercarile lui Remus de a ne trezi si a ne face sa iesim din amorteala noastra, eram pregatiti pentru marea incercare. Cu atat mai mult eu, care eram novice in materie.
Inainte insa sa ne apucam de treaba a fost introducerea. Si a tot fost. LA dreapta....la stanga....stanga imprejur....si iar la dreapta. Si alinirea. Si sa stai in pozitie de drepti, privind doar la ceea ce este fx inaintea ta. Si din nou la dreapta. Greu sa faci vreo 30 de insi sa se miste toti in acelasi timp. Mai ales cand mai ai si unii cu doua picioare stangi. Sau drepte. Sau cu cate doua din ambele in functie de situatie? Si dupa ce am invatat sa ne miscam in doi timpi, am incercat sa mergem. Nimic mai simplu, nu? De unul singur da...dar sa pastrezi cadenta...sau sa incerci sa tii pasul cu celalat. Asta e alta poveste. Din fericire, nu am descaltat pe nimeni.
Introducerea fiind facuta, ne-am straduit sa invatam pasii apoi. Remus s-a straduit sa ne invete ceva nu foarte complicat, dat fiind si numarul mare. Dar...oamenii nu doua picioare stangi....Si nu stiu cum de s-a nimeri sa fim si in mijlocul coloanei de mijloc, ceea ce insemna ca la un moment dat eram conducator de moment. Se pare ca e adevarat pana la urma gandul ca nu inveti pana nu esti in mijlocul randului. Si pana la capat....si apoi din nou alinierea. Partea asta cu alinierea este una dintre cele mai ciudata. Parca cotul tau nu se intalneste niciodata cu cotul celuilalt. Si nici umerii nu sunt pe aceeasi linie. Si daca intorci capul mai vezi si alte lucruri decat ceafa colegului. Asa ca....alinierea este o treaba tare complicata. Si dupa vreo trei exersari si intoarceri, si exersarea pe loc repausului de parada...care e o chestie tare hazlie...cred ca tare s-o mai amuzat Remus de pe margine, vazand straduintele noastre de a face totul sa fie cat mai...de parada. Si cand in sfarsit ne-am incalzit si noi...s-au rupt randurile.
Marele moment insa avea sa fie mai spre pranz. La cermonia de inchidere a Conventiei. Toti imbracati la patru ace...in uniforma de explo adica. cu camasi albe cat mai putin sifonate, cu bascutele rosii...cine avea. Cu slash-urile mai mult sau mai putin fara specializari...dar toti cu emotii si concentrati sa ne iasa toate miscarile, toti pasii, toate intoarcerile si tot ce mai era. Si totul a inceput cu alinierea. Si parca s-au atins coatele. Si parca daca te straduiai vedeai doar ceafa colegului. Si pana sa iti dai seama daca totul e chiar ok...s-a dat startul. Primii trei pasi cu zgomot, sa se simta ca ne-am pornit, urmatorii in tacere. Si numeri bine in minte ce ai de facut, si astepti sa iti vina randul sa te intorci, mergi in coltul tau, apoi iei coltul, mergi incet sa nu ajungi inainte celeilalte jumatati de rand, te intersectezi cu ea, astepti, te intersectezi cu altii, iti iei randul de cap de coloana de mijloc, astepti sa vina si celelalte doua randuri, pornesc toate trei...si cand e vorba de oprire....mai fac un pas in plus. Nu stiu de ce numaraotarea mea pana la doi...nu a fost aceeasi cu a celorlalti. Zambesti larg, speri ca nu s-a auzit prea tare pasul tau in plus, si te concentrezi sa faci chestia aia...ca de parada. Cred ca s-a vazut in toate felurile posibile...dar oricum pentru prima data....o fost bine. Si nici timp prea mult nu am de gandit, nici la gafe, pasi in plus sau chestii similare...ca trebuie sa dau steagul jos, cat mai repede...si sa ma duc cu el, frumos, larg deschis - bine ca nu m-au pus sa-l impaturesc eu ca ma incurcam in el si in miscari cred - la Semida. MA asez cuminte...si rasuflu usurata. De acum partea mea s-o terminat. Curand vin frumos si ceilalti....dam steagul din mana in mana, ne luam la revedere onorific...facem pozele de final....A trecut si primul meu exercitiu de mars si parada....Pana la urmatorul...la loc...comanda.

5 oct. 2008

Cuvinte....framantate

Framant in maini un cuvant. Ca atunci cand framanti o batista sau rupi un servetel bucatica cu bucatica tocmai pentru ca nu stii ce sa faci cu ele si vrei sa ascunzi ceva din stangacia lor. Sau din emotii. Emotii nascute din alte cuvinte. Il framant cu atentie. Nu as vrea sa iasa ciunt sau frant sau fad. Il framant si din cand in cand zambesc. Ca o ...pregustare a cuvintelor ce vor veni. Zambetul e aperitivul cuvantului. Si mai e si cate o privirea sfioasa. Ca sa alunece zambetul mai bine.
Inca mai framant. Mai am la un colt cred. Probabil ca e cremuitul pantofilor. Sau o cuta de la fustita. Sau un fir de par ce nu vrea sa se aseze in niciun fel. Cuvintele pot fi tare pretentioase uneori. Nu accepta ca vocalele sa fie turnate inaintea consoanelor. Sau invers. Trebuie sa am mereu grija la framantat.
Cred ca de acum e gata.
- Cum, ai plecat? Si cuvantul.....?
Of, si ti-am zis sa termini mai repede cu pantofii! O urma de praf pe talpa....

23 sept. 2008

20 august



Aeroportul din Londra e mare si luminos. Si cu o gresie nu prea rece. Sau nu suficient de rece pentru picioarele mele. La unul dintre punctele de verificare ne-au pus sa ne descaltam ceea ce a fost foarte amuzant. Ca si poza facuta de Beni cu noi desculte.
Zborul spre Londra a fost unul linistit. Exceptand galagia si veselia noastra. Andreea cu bucuria ei caracteristica dadea tonul. Apoi mai eram si noi pe langa ea pentru a-i tine isonul. Nu stiu cum s-au simtit oamenii de langa noi, dar noi sigur ne-am simtit bine. Suntem cu totii atat de entuziasmati si plini de voie buna. Niciodata nu am crezut ca poate fi atat de fain sa zbori cu oameni pe care ii cunosti. Si am admirat norii. Si ne-am straduit sa vedem Marea Nordului dincolo de ei. Si oamenii zambitori de la British Airways. Si mancarea cu gust ciudat. Si toate intrebarile la care ne straduiam sa aflam raspunsuri. De ce trebuie sa inchizi telefonul, de ce aia si de ce cealalta. A fost interesant.
Acum stau pe un scaun in Heatrow si scriu. Aeroport mare, aerisit, luminos. Oameni linistiti, intinsi pe scaune pentru a mai prinde un pui de somn, desculti, preocupati de cartea, ziarul, revista din mana lor. Unii mai striga dupa copii. Avioane care decoleaza la fiecare 30 de secunde. Incep sa inteleg ce simtea Micul Print atunci cand isi muta doar un pic scaunul pentru a vedea un alt apus de soare. In Londra ploua. De fapt, la ce altceva ne-am fi putut astepta. Si inca mai imi staruie pe varful limbii gustul picant al sandwich-ului cu naut luat de undeva de pe aici. Asta dupa un tur dupa carti postale. Din acest punct de vedere as putea spune ca sunt destul de ciudati oamenii de aici. Pretul este trecut doar in moneda lor, care are o multime de subunitati, astfel incat atunci cand primesti restul, parca ai mana plina de marunt. Dar nu prea stii cat valoreaza toti banutii la un loc. Parca la fel e si in viata uneori. Ti se pare ca primesti o multime de lucruri, cand de fapt e doar ceva maruntis. Sper totusi sa ma prind pana la urma, si sa mai am de o carte postala la intoarcere.
Dar pana atunci mai e. Oricum am deja 2 carti postale, un servetel si un mini-ghid. Parca as fi un copil ce incepe sa deschida ochii spre lume si vrea sa prinda totul dintr-o privire. Ca tot ne intreba cel de la Otopeni care ne-a preluat bagajele daca suntem minori.
De acum astept avionul spre Johanesburg. A doua escala. Si mai e ceva. Asteptam tacuti sa se afiseze poarte de imbarcare. G5.

18 sept. 2008

dor

Mi se face uneori dor să iubesc. Să iubesc aşa cum iubesc zilele de vară în care nu fac nimic altceva decât să îmi las faţa mângâiată de soare. Aşa cum iubesc plimbările toamna prin pădurea plină de culoare, când îmi umplu mâinile de frunze ca pentru a imprima culorile în mine. Şi o dată cu ele toată bucuria şi farmecul lor. Aşa cum iubesc copiii care bâjbâie la primi lor paşi, râzând în acelaşi timp cu toată bucuria care poate încăpea în inima şi gura lor.
La fel cum îmi place să îmi feresc picioarele de valul care aleargă să mă prindă. Mereu tot mai aproape. De parcă am juca leapşa.
Mi-e dor de inima în care inima mea să îşi găsească ecoul. Mi-e dor de zâmbetul la care zâmbetul meu să răspundă sfios, cuminte, surprins. Mi-e dor de privirea care se aşterne uşor de undeva de la margine de lume şi aşteaptă să i se dea un răspuns. Mi-e dor de luminile din ea şi de ochii tăi ce se joacă de-a faţa cu ai mei. Cine pe cine va zări primul. Am avantajul de a mă putea ascunde în spatele genelor mele. Şi uneori pot să te mai zăresc printre ele. Dar ceva bate şi dincolo de asta. De undeva din gândul meu o privire îi zăreşte. E rândul meu să mă pun.
Mi-e dor de cuvintele care se întâlnesc la mijlocul tăcerii dintre noi. Şi se aşează cu capul în mâini şi stau de vorbă. Despre ce visez eu, despre ce aştepţi tu, despre gutuile pufoase din livada de peste drum, despre frunza care tocmai s-a aşezat pe pantoful tău stâng, despre firul de lalea care se odihneşte în palma mea, despre melcul care tocmai a trecut printre noi. Şi când obosesc tac. Şi îşi pun capul unul pe umărul celuilalt, ascultând celelalte cuvinte.

15 sept. 2008

Prietenie

Se spune ca mai bine mai tarziu decat niciodata. La fel ca si unele prietenii. Poate ca nu vin intotdeauna cand ai vrea, dar sigur vin la vremea potrivita.
Ne-am cunoscut intr-o vreme in care urma pozelor inca se mai vedea daca puneai filmul in lumina, in care visurile incepeau sa prinda contur, in care imi placea sa vorbesc mult si sa conturez si mai si.
Am inceput sa palavragim intr-o tabara....si intr-o vorba am tinut-o multa vreme. Si cred ca am mai tine-o si astazi daca nu am fi crescut intre timp si daca notiunea asta bizara din patru litere nu ar fi ajuns atat de rara pentru fiecare dintre noi. Dar poate ca in toata palavrageala noastra nu am apucat niciodata sa-ti si multumesc. Mereu luandu-ne cu vorba cu tot felul de chestii am uitat sa mai amintesc si cuvantul asta pe undeva.
Multumesc pentru toate zilele de nastere surpriza pe care intr-un fel sau altul le-ai scos mereu din maneca. Si mai ales pentru o dupa-amiaza de la 20 cu nuante de portocaliu pal.
Multumesc pentru toate noptile pe care le-am petrecut vorbind prin deplasarile noastre si pentru ca de cele mai multe ori ai ocupat locul din dreapta sau stanga. Cat de sarace ar fi fost daca nu erai si tu acolo. Si cat de multe ocazii de ras as fi pierdut.
Multumesc pentru toate concertele la care am cantat impreuna, zambind una la alta la versurile cu cheie sau privind impreuna cu ochi mari prin sala.
Multumesc pentru toate programele la care am lucrat impreuna si si pentru cele la care am visat. Si cine stie daca nu le vom si duce la capat intr-o zi.
Multumesc pentru ocaziile in care m-ai adus cu picioarele pe pamant cand visam prea mult sau in care m-ai facut sa imi spun....de ce nu? Si multam ca nu mi-ai spus niciodata ca vorbesc prea mult.
Multumesc pentru o inghetata mancata o data in miez de iarna cand alti oameni mancau cozonac.
Multumesc pentru ca umarul pe care mi l-ai pus mereu la dispozitie, atunci cand se frangeau visurile si mi se parea ca toate lucrurile se frang o data cu ele.
Multumesc pentru ca ai fost mereu....prietena mea.
Si cam cu o intarziere de 15 zile......Ani vesnici draga mea Miha si ani buni si frumosi ca o prietenie cu multe zile cu soare. Si ca o promisiune implinita

16 aug. 2008

Exercitiu de....credinta

Matematica nu a fost niciodata materia mea preferata la scoala. Mereu m-am impiedicat de calcule, si mai ales de desene si de sinus-uri. Mi se parea mereu complicat sa aplic teorii si mai ales sa inteleg cum stateau treburile cu teoria reducerii la absurd. Cand dadeam de vreo problema complicata, venea mereu formula magica. Trebuie sa aplicam teoria aceasta. DAr dupa formula ma blocam. Nu stiam niciodata ce trebuie spus mai departe. Una dintre cele mai dragute amintiri legate de ora de matematica, este faptul ca teza era mereu in preajma unei sarbatori. Si de dragul sarbatorii, profesoara ne mai dadea un punct in plus. Asa mai cresteau si notele mele la mate. Dar nu despre exercitile si notele mele la mate as vrea sa scriu ci despre un alt tip de exercitiu.
Dumnezeu ne cheama in fiecare zi, si nu doar uneori cred sa facem exercitii de credinta. Uneori au fost lucruri banale. Sa cred ca pot sa fac un lucru, pe care aveam deja jumatate de inima convinsa ca oricum se va face. Cum ar fi sa iau un examen pentru care invatasem destul de mult. Alteori a fost sa cred ca o sa fie soare, ca o sa vina autobuzul la timp, ca o sa gasesc un drum, ca o sa fie cuminti copii in tabara, ca o sa fie linistita mama cand ajung eu acasa, ca vin bonurile de masa la vreme si sigur lista ar putea continua. Uneori sunt lucruri pe care le astepti sa se intample, si chiar daca nu s-ar intampla insa, sa zicem ca nu ti-ar fi chiar atat de greu sa treci peste. Se intampla....credinta ta mai creste un pic. Nu se intampla...ramane constanta. Sau asa se pare la prima vedere.
Cand a venit vorba de Africa Dumnezeu mi-a pus in cale insa o problema deja....nu stiu daca mai pot sa ii spun exercitiu.....destul de complicata. Singura cunoscuta de acolo era pretul avionului. O cunoscuta destul de variabila si ea. Pana cand s-a stabilizat. Si mi-am dat seama ca este un exercitiu destul de complicat si dificl. Al carui rezultat de aceasta data va avea un impact mult mai puternic pentru mine.
La inceput mi-am gasit o metoda destul de complicata sau poate destul de sus pentru mine pentru rezolvarea ei. Poate ca mai trebuie sa cresc pentru a ajunge acolo. Mi-am adus aminte de exemplele a doi oameni deosebiti- acum chiar nu imi vine in minte numele niciuna dintre ei - care nu au adus niciodaa problema lor decat inaintea lui Dumnezeu. Si El a gasit mereu solutia potrivita. Desi ei au tacut chitic tot timpul. Mi-am zis ca asta ar fi ceva sigur tare pentru mine.....Dar cred ca totusi pentru a ajunge la acest stadiu ai nevoie de ceva exercitiu care mie imi lipseste. Momentan.
Apoi, de fapt nu mai stiu exact care ar fi ordinea,m-am gandit cum ar fi daca fiecare dintre prietenii mei mi-ar da 10 euro. Nu e un capat de tara. Sau asa mi s-a parut mie. Si 100 de prieteni, cunoscuti, amici, rude, tot ce se poate as gasi. Dar cum curajul nu e punctul meu forte, nu am cerut. Daca citesti insa, si iti trece vreo idee naztrujnica prin cap stii unde ma gasesti.
Acum....nu mai stiu. Ma vad inchisa in fata unui exercitiu a carui rezolvare nu o gasesc. Sau poate o intra in categoria acelor solutii simple. Mult prea simple pentru a te mai gandi la ele.
Cred insa, cu credinta slaba uneori a celui care nu mai are altceva de facut, si astept. Astept de undeva solutia pentru.....exercitiul meu de....credinta. De unde o sa apara....nu stiu momentan. Dar si cand o aparea.....sper sa scriu un blog si mai lung. Cu rezultat cu plus.

11 aug. 2008

Vis african

Candva de mult, nu mai stiu cand, s-a nascut in mine, visul de a merge in Africa. Sa fii fost din cauza imaginilor cu copiii slabi care au nevoie de hrana sau macar de un zambet? Sa fii fost din cauza documentarelor si cartilor cu animale? Apoi, dupa un timp, visul meu african a inceput sa capete un contur. Copiii bolnavi de SIDA. Mi-as dori ca intr-o buna zi sa am suficient timp, libertate si curaj sa pot merge pentru o perioada mai lunga intr-o astfel de tara. Suficient de lunga cat sa pot aduce zambetul pe chipul unui astfel de copil, sa il fac sa rada chiar si dincolo de asta sa il ajut sa descopere minunea unei zile cand nu va mai fi durere, suferinta sau sfarsit. Cand lucrurile bune nu se vor incheia niciodata.
Saptamana viitoare se pare ca voi pleca in Africa. Pentru 2 saptamani de vis african. Nu va fi nici Lesotho, nici copiii bolnavi de SIDA de acolo. Doar de data asta, sper. Vor fi copilasii din Kongola (Namibia) si dorinta de a aduce dincolo de joaca, zambet,un lucru pe care sa il pui in mainile lor, si o fereastra spre ceva mai bun, dincolo de praful desertului, frigul noptilor de iarna, malaria adormita acum de racoare si hrana care nu e niciodata de ajuns. O fereastra spre o vacanta care s-ar putea sa nu mai aiba sfarsit. O fereastra a unei Scoli Biblice de Vacanta.
Pentru a prinde contur deplin, frantura mea de vis african, mai are nevoie de ceva nuante mai puternice. Sau mai bine zis drumului pana acolo i-ar prinde tare bine niste contururi mai bine trasate. Ce zici? Dai o mana de ajutor? Orice linie cat de mica poate fi de folos.

26 iul. 2008

Bagaje bagaje

De 11 ani a face bagaje in miez de vara a devenit una dintre activitatile mele preferate. Bagaje facute cu cateva ore inainte de plecarea trenului sau cu cateva zile (cred ca o singura data am reusit performanta asta, inainte de prima mea tabara in Apuseni), bagaje pentru o saptamana sau mai mult, bagaje mai mult sau mai putin complete. Rucsacul cel mare in care m-am straduit mereu sa le inghesui pe toate, simtind o mare satisfactie cand langa el nu mai aparea un rucsacel sau o anexa, cred ca l-am tarait peste tot. Niciodata nui mi-a placut sa plec cu geanta, valiza, chestii de genul asta. Doar in cazuri exceptionale. Parca nu face parte din mine. Vorba aceea.....calatorului ii sta bine cu rucsacul lui. A face bagajul imi place.....a-l desface....e intodeauna o treaba prea complicata. Nu mai are chiar acelasi farmec. Sa spui lucrurile la locul lor si sa incerci sa te adaptezi din nou si din nou la viata de acasa, la ritmul de fiecare zi, la tot ceea implica ea. Probabil ca din dorinta de a ma adapta cat mai putin apoi, nu-mi place sa desfac bagaje.
Astazi fac bagaje pentru a 24-a oara, asta punand la socoteala doar taberele de vara si doar ocaziile cand am facut bagaje (uneori am facut bagaje si pentru 2-3 saptamani). De data asta merg, dupa 4 ani, intr-o noua Tabara Nationala de Specializari. Ultima oara cand am fost eram unul dintre multi instructori prezenti, cu ceva emotii pentru ca urma sa predau pentru prima oara, cu ceva visuri care nu se mai potriveau la locul lor si ceva farame din ele care se infigeau destul de adanc in unele locuri din mine, cu ceva inghesuiala in cort (eram 4 intr-un cort de 4 cu toate bagajele aferente), cu multe chestii care mi-au ramas undeva in minte si pe care le mai scot din cand in cand la iveala. Anul asta merg ca omul din umbra care trebuie sa aseze toate piesele unei tabere la locul lor. Omul care spera ca toate sa se aseze bine si sa rezulte o tabara frumoasa. Cu ceva soare, ceva cantec, ceva nou, ceva vechi si bun, ceva viata noua in plus. O tabara vis-a-vis de o tabara ca in cele mai bune vremuri.
Dar de acum gata cu vorbaria....am niste bagaje care ma asteapta sa le fac. Urati-mi spor!

22 iul. 2008

Goana dupa.....gunoi

Saptamana trecuta am fost in tabara cu exploratorii. Ploaie multa si soare cat sa iti ajunga o jumatate de ora sa te bronzezi. Activitati sa nu mai zic. Din belsug si pentru toata lumea. Jocuri, trasee, iar jocuri, iar trasee...Joi, cand s-a hotarat ploaia sa mai stea am iesit la strans gunoaie. Din dorinta noastra si in spatiul Parcului National Bucegi. Si uite asa....vreo 150 de copiii inarmati cu saci de plastic, unii mai mari ca ei si cu pungi de plastic (a se citi manusi) au plecat in cautarea gunoiului buclucas. Si eu unul dintre ei. Nu era mare diferenta intre noi uneori.
Daca stateai mai pe la coada randului, asa ca mine, nu prea mai aveai ocazia sa gasesti prea multe gunoaie si uite asa ramaneai cu sacul gol si il taraiai dupa tine, in vreme ce alti copilasi treceau pe langa tine, cu saci plini cu sticle, cutii si ce mai era pe acolo. Uneori aveam impresia ca traiesc in timpul cautatorilor de aur care erau gata sa o ia oriunde ar fi auzit zvonul gasirii metalului galben. Era suficient sa auzi un strigat....ca si vedeai mai multi copii impanzind locul de unde se auzise strigatul. Si dai si pune in sac....sticle, cutii, hartii, ambalaje.
Ratacita pe la coada randului am auzit si eu un strigat la un moment dat. Si cu sacul plin de.....aer de munte, am fugit sa vad ce se vede. Un pusti gasise ceva gunoi serios la mijloc de rau, acolo unde pietrele fac un fel de gratar si doar apa raului poate trece mai departe. Si cum colegul lui purtator de sac disparuse, m-am oferit sa il ajut cu sacul meu mai mult gol. Ce se poate gasi intr-un gratar de rau. Sticle de lapte, pungi de plastic, cutii de bere, cutii de smantana dar piesa noastra de rezistenta a constituit-o un volan. Taman in mijlocul raului. Restul masinii nu l-am gasit.
Cu juma de sac plin, am plecat, insotita de vajnicul meu cautator, dupa alte gunoaie. Si avea baiatul asta un ochi format....imediat le zarea. Asa ne-am mai ales cu ceva bucati de metal, folii de plastic si obisnuitele cutii de bere. Erau deja banalitati.
In drumul nostru am mai dat de o groapa de gunoi. Asa o credeau unii. Taman pe marginea raului. Acolo era alt grup. Mult de lucru si acolo asa ca am ramas. Oferta era mult mai bogata. Televizoare vechi, haine, incaltaminte de toate felurile si masurile, haine ude de ploaie, un cantar.....Puteai deschide un adevarat magazin. Golit si groapa.
Si am mers mai departe. In cele din urma am dat si de grupul meu. Gasisera in marea multime de cutii si sticle si un aparat de ras. Si o plasma. Se vede ca epoca marilor cautatori de aur e din ce in ce mai departe.
Pe tot parcursul cautarii mele am avut in minte gandul asta, ca sunt un fel de cautator....de gunoi insa. Aurul s-a pierdut undeva de mult. In acest caz. Dar oare dupa ce alerg in fiecare zi? Ce tot adun zi de zi in sacul mare de plastic de la care mi se ingalbenesc degetele? Dar tu?

6 iul. 2008

Prima lectie a ghidului turistic

Un prim lucru pe care ar trebui sa il invete un ghid turistic ar fi probabil ca lunea este una dintre zilele cele mai putin bune pentru vizitat. Cel putin in Romania. Mama mi-ar argumenta probabil ca toata lumea stie ca nu e bine sa dai lunea bani din casa ca o sa dai toata saptamana. Si din spirit de solidaritate, or tine muzeele inchise lunea. Ma indoiesc.
Deci daca vrei sa duci pe cineva in vizita pe undeva lunea, nu ti-ai ales cea mai buna zi. Eu insa se pare ca nu am avut incotro si am intrat in joaca lui pe unde poti sa duci pe cineva intr-o zi de luni. Mai ales pe valea Prahovei. Peles inchis, Pelisor inchis, case memoriale inchise....(oricum, nu stiu cat de mult ar interesa pe cineva din afara casa lui Cezar Petrescu si al lui Fram. As putea face totusi un chestionar).
Din fericire exista totusi lucruri bune. Tot cautand pe n site-uri am descoperit ca Telecabina din Busteni are revizie martea ( ca sa se evite asa zisele 3 ceasuri rele?????). Oricum e ceva. Telecabina Sinaia pastreaza traditia si face revizie luni.
Si tot cautand pe alte n mai putine site-uri, am gasit si unde se afla telecabina. Pe strada Telecabinei nr. 53. Se putea oare numi altfel? Cred ca s-a jucat mult urbanistul (sau cum il cheama pe cel care pune denumirile strazilor) pana a gasit titlul asta. Si intr-un final a spus......str. Telecabinei. Nr. 53 pentru cei interesati.
Se pare ca prima lectie am invatat-o. Sunt tare curioasa care vor fi urmatoarele.

1 iul. 2008

Joaca-te istet!

Asa poti sa te joci imediat ce intri pe usa magazinului Casa Retro. Ce-i drept si drumul pana acolo e un fel de joaca. Ceva care aduce cu de-a vati ascunselea. Cauti o straduta cu nume de oras cu iesire la apa, ascunsa in spatele in spatele unui bulevard. Si intre doua banci chiar. Ca daca eventual nu iti ajung banii sa te mai duci sa imprumuti. Ca de cumparat ai ce sa cumperi , sigur. Si tot dand din pedale prin Bucuresti am ajuns azi si in Intrarea Geneva. S-ar putea sa fii un pic incurcat pentru ca imediat ce ai intrat pe straduta, observi ca si in dreapta si in stanga se mai deschide o intrare. Si tot Geneva o cheama si pe ea. Si undeva, bine camuflat este magazinul. Casa Retro. De afara s-ar putea sa nu ti se pare cine stie ce. De fapt in ziua de astazi sunt multe lucruri grozave care nu ni se mai par cine stie ce. Dar imediat ce i-ai calcat pragul, ai si intrat parca in alta lume. Nu sti la ce raft sa te opresti intai. La cel cu puzzle-uri, la cel cu stick-ere de toate soiurile, la cel cu carti, la cel cu jocuri, la cel cu foi de toate felurile, la cel cu carlige cu flori si gargarite. Nu stiu sigur daca cele 3 ore de program ar fi suficiente sa vezi si sa te minunezi de tot ce e acolo. Mai ales daca dai si de carti. Oricat de incifrate ar fi ele - sunt scrise majoritatea in limba germana - pozele sunt destul de explicite sa te faca sa visezi la tot felul de minunatii care ar putea iesi din mainile tale.
Si dincolo de toate, mai e si personalul. De undeva, din spatele biroului te asteapta mereu domnul Tataranu, responsabilul cu toate ideile bune de acolo. E suficient sa incepi sa te uiti la un lucru si sa iti manifesti interesul pentru ceva. Ca imediat va incepe sa iti povesteasca despre o sumedenie de lucruri care se pot face din ea. Dintr-o hartie, dintr-o funda, dintr-un fluture. Timp sa ai sa tot asculti. Ca dispozitia apare imediat. E suficient sa inceapa. Ca tot ai vrea sa stai pe acolo. Si iti dai seama ca se pot face atat de multe jucarii. Si pentru copii si pentru oameni dintre cei seriosi. Si incepi sa prinzi gustul jocului.
Azi a fost prima vizita la Casa Retro. Si abia am inceput sa gust ce inseamna sa te joci acolo. Sper doar ca urmatoarea serie de joaca sa fie mai lunga. Ar fi fost si acum, doar ca am ajuns cu putin inainte de inchidere.

30 iun. 2008

Un indragostit

Uneori se intampla sa Il vad pe Dumnezeu ca pe un indragostit. Un indragostit care cauta in permanenta un mod in care sa ii atraga atentia persoanei dragi. Ii pune un soare in fereastra ca sa ii mangaie cu lumina calda chipul in vreme ce asteapta sfios sa se trezeasca, ii arunca in drum niste buchete de flori si niste serenade de pasari penru a-i aminti din nou ca e acolo si ii e drag(a). Imi place sa-L vad cautand cu multa creativitate de fiecare data ceva pentru a atrage atentia, pentru a-i arata ca exista in speranta unui eventual raspuns, a unui zambet aruncat pe furis, a unei priviri calde, a unui multumesc.
Uneori cu multi are multa bataie de cap si creativitatea Lui are mult de lucru. Mai ales cu cei care nu mai vad nici soarele, nici florile, nici culorile, nimic. Si scoate artileria grea. Scoate raspunsuri la rugaciuni imposibile si prafuite mult de atata asteptare, scoate visuri din cutiutele lor de argint cu cheie, scoate cele mai frumoase cutii ce ascund cele mai nastrusnice surprize. Poate, poate va ridica privirea, si Il va vedea. Poate II va da atentie. Poate va zambi.Poate chiar va spune un cuvant. Dar uneori, nici macar atat. Unii oameni pot fi tare nabadaiosi.
Imi place sa cred ca atunci cand Dumnezeu intarzie cu cate un raspuns sau pare ca tace se gandeste la un mod nou in care sa-si arate dragostea. Poate ca totusi cineva Ii va observa privirea de dor si va zambi.

29 iun. 2008

Joaca de-a blogul

Imi place sa ma joc. Pe ploaie sau pe vreme buna, afara sau inauntru, in miezul zilei sau in prag de seara. Imi place sa ma joc. Adunand si aruncand cuvinte pana cand se aseaza in cutiile lor cu buline care sunt duse apoi la magazinul de jucarii.
De aceea, m-am gandit sa incerc un joc nou. Joaca de-a blogul. Nu stiu cum, nu stiu in ce fel, nu stiu cand, stiu ca se poate. Ca orice joc de altfel. Si sper ca joaca de-a blogul.....sa fie una dintre cele mai serioase.